06/08/2024
Un fragment al inimii!!!
După ce cunoscuții mei au descoperit că am căpătat această îndeletnicire și perseverez în ale scrisului, mi-au trimis fiecare, după îngăduința priceperii sale, semănată în pământul său roditor, cuvinte de toate felurile. De la unii, am primit rânduri de încurajare, pe care chiar am simțit că le-am meritat. Alții, au trecut la aprecieri excesive, pe care nu mi le doream. Totuși, printre cei care au rămas uimiți de apariția mea în lumea scrisului, s-au trezit și unii, care au deschis ochii prea larg și au devenit peste noapte critici super-specialiști. Au ținut morțiș să-mi țină prelegeri cu sfaturile lor specializate și impunătoare, despre cm ar trebui să decurgă scrierile mele. Chiar dacă nu au scris în viața lor mai mult decât necesarul școlar. Cred că au făcut-o doar forțați de împrejurări.
Măi oameni buni... De-o fi una, de-o fi alta, ce este scris, bun scris rămâne. Voi mai corecta eu pe ici, pe colo, când va fi cazul, căci nimeni nu este perfect. Una peste alta, după primele apariții ale scrierilor mele, realitatea celor petrecute m-a încredințat că sunt pe drumul cel bun. Chiar dacă unii vorbesc de rău, chiar dacă alții spun cuvinte plăcute, m-am bucurat că sunt în atenția cuiva. Mesdames, messieurs et demoiselles, asta înseamnă publicitate! Merci beaucoup! Vorbiți..., este gratuit! Pour cette raison (Pentru acest motiv-franceză) v-aș mulțumi în fiecare zi! Deși nu am dorit să lansez polemici despre mine însumi ele au apărut. Asta se întâmplă când, pentru unii, strugurii sunt prea acri. Iertați-mi slaba explicație pe care o dau acestor lucruri, însă, pentru a lămuri cititorii așa cm se cuvine, sunt obișnuit să folosesc anumite pilde. În cazul ăsta s-ar potrivi o zicală, improvizată din toate amintirile proverbiale. Puteți să o folosiți și pentru mulți dintre voi. Este gratis. Ofer întregii lumi această posibilitate. Pardon! Nu întregii lumi, ci doar celor care vor citi scrierile mele. Să vă etalez totuși propria-mi cugetare:
Un copil care va primi aprecierile părinților, întotdeauna va gândi că strădania lui nu a fost în zadar. Se va strădui să nu dezamăgească, ajungând și mai bun.
Iată că am spus-o! Totuși, nu-mi doresc să fiu lăudat, așa cm precizez în rândurile autobiografice din “Omul care scrie”. Cei care doresc referințe mai multe pot urmări paginile mele de socializare. Cu asta nu vreau să-mi aduc laude, nu vreau să mă preamăresc, așa cm au crezut unii dintre cei care au stârnit valurile discuțiilor. Asta după ce au văzut apariția cărților mele. Am spus bine: Doar au văzut!. Am această încredințare că doar au văzut apariția a câtorva publicații sub semnătura mea. Dacă le citeau, vedeau și cu creierul. Dragilor..., v-ați plictisit de imaginea scrierilor mele? Abia am început! Oricum nu le-ați citit. Altele erau vorbele de duh, pe care mi le-ați fi adresat, dacă v-ați fi aruncat ochii peste scrierile mele. Totuși, dacă voi sunteți mai pricepuți..., de ce nu le scrieți pe-ale voastre? Știam eu! Habar nu aveți să scrieți! Asta face diferența între omul care scrie și cei care doar vorbesc! Eu..., trăiesc într-o lume pe care mulți dintre voi nu o înțeleg. Pentru că nu toți avem aceeași gândire, aceleași simțiri. Rațiunea diferă în fiecare persoană, fiind produsul unei interacțiuni cu informațiile pe care individul le-a acaparat, cu învățăturile, cunoștințele și multe alte cercetări, unele dintre ele foarte aprofundate. Apoi, cu dorințele fiecăruia dintre noi. Sau cu doctrinele fiecărei ființe. Adevărul este că atunci când vrei să ai o bună rațiune, nu trebuie să fii îndoctrinat de ceva. Eu vă asigur că sunt perfect echilibrat. Fără nicio doctrină care să-mi umbrească rațiunea. Eu, doar cercetez ceea ce au spus alții, trag concluzii și mă informez. Din când în când, creez povești. Atunci nu mă tem să spun „vrute și nevrute”. Pentru că atunci când scrii nu te poate întrerupe cineva. Singurul lucru de care mă tem și îmi este silă, nu este altceva decât prostia. Caut însă să evit totuși, interacțiunea cu cei cuprinși de această stare. Din nefericire am mult de ocolit. Și este tot mai greu să faci slalom printre ei. Este de înțeles că nimeni nu poate să înțeleagă concret pasiunea de a scrie. Pentru că este o pasiune. Atunci când vine nu te mai poți dezlipi de pe panta creației. Pentru ca clevetitorii să-și rețină vorbele acasă, voi preciza câteva aspecte despre ceea ce s-a petrecut în viața mea și care m-a îndemnat să aleg calea scrierilor, pentru a-mi spune părerile. Despre mine, vă asigur că nu precizez vreodată că sunt un scriitor. Eu sunt doar..., un om care scrie. Explicația acestei definiții rezultă din propriile trăiri. Mulți dintre cei care mă cunosc ar fi de acord cu faptul că am încercat mereu să mă ridic deasupra condiției ce o aveam, în orice clipă a vieții. Însă atunci când a intervenit prăbușirea ființei mele sunt sigur că mulți m-au compătimit, unii poate chiar au plâns de mila mea. Apoi, după ce mi-am revenit, a intervenit altceva. Gelozia. Să revin la scrieri... Pot să mă apuc să critic pe cineva, pentru că are un fel de a gândi? Nu! Fiecare poate să scrie ceea ce gândește, ceea ce simte. În rest, totul este o poveste. Poți spune o poveste? Îndrăznește! Scrie! Nu zăbovi nicio clipă! Poate că prin acea poveste, dai lumii o capodoperă. Atunci..., eu de ce să fiu criticat? Mai ales de cei care nu citesc ceea ce scriu? Sau, dacă vor citi, îi rog să cerceteze ceea ce le iese pe nas, căci pufnesc de prostie. Cu bâta în baltă..., sunt prea mulți care dau. Nu am cerut premii, nu concurez la concursuri de literatură..., (în România), (Nici nu mă laud că am obținut două premii literare într-o altă țară), nu împiedic pe cei care vor să-și expună lucrările astfel. Mai bine să mă abțin decât să mai spun altceva. Chiar nu mai contează! Căci nu am cerut nimic, decât ceea ce ar trebui să primească un om care scrie. Liniștea necesară scrierilor. Tocmai de asta nu am parte. Vorbind despre critici, pot să precizez că ele mă ajută, însă mi-ar plăcea să vină de la cei care citesc scrierile mele. Aici este „buba”. Cei care nu le-au citit, s-au grăbit să spună:
Iată ce avem noi aici! Ce-ai făcut, măi omule? Ai „ajuns” și tu scriitor?!
Nimeni nu ajunge scriitor, dragii mei prieteni-critici. Un om poate deveni scriitor. De ajuns, ajungeți voi la balamuc. Cei care nu știu să se exprime. Bineînțeles că „podoaba verbală” de mai sus nu era doar o întrebare. Personal, eu cred că este doar o exclamație ironică. Cel mai supărător a fost că a venit chiar din partea celor despre care credeam că mă cunosc. Și de la care aveam alte așteptări. Într-un final, supărarea mea s-a schimbat. Mi-am dat seama că, cu toată ironia lor, așa cm a fost considerația mea despre modul în care au fost spuse acele cuvinte, inima ar trebui să mi se înalțe în cerurile creației. Deși este acolo de multă vreme. Până la urmă au înțeles și ei, cei care... Eu m-am numit doar omul care scrie. Cei care au vrut să mă ironizeze, mi-au spus că am „ajuns” scriitor. Dacă am devenit..., să spuneți tot voi, dragilor. Dacă nu..., eu vă declar aici că nu mă pot lăsa de scris. O să continui să vă enervez cu scrierile mele. Însă un lucru nu-mi este clar. Totuși, de ce sunteți iritați? Din cauza scrierilor mele? Din cauză că voi nu puteți scrie? Sau din cauză că nu ați „ajuns” și voi scriitori? Sunteți geloși că scriu? Dragi cititori, scuzați această intervenție, dar întrebările astea sunt doar pentru criticii mei, cei care nu vor să citească, doar să critice. Eu le răspund așa: Nu-mi pasă! Îmi place enorm cm spun francezii atunci când nu-i interesează despre ceva anume. Je m’en fiche! Pentru necunoscătorii limbii franceze sună foarte haios. Însă, exprimă doar o nepăsare față de balivernele lumii. Am început să mă obișnuiesc cu chestiile spuse de oameni despre mine. Știu totuși că va urma un timp în care o să-mi fie dor de ele. Sunt sigur că imbecilitatea vorbelor de duh va înceta. Sincer..., câteva din ele m-au amuzant. Altele, au fost pline de încărcătură..., aproape literară, emoțională, sau de iritare reciprocă. Le scriu pentru a da idei altora, care vor să clevetească:
„S-a trezit filosoful din tine, să ne spună istorii pe care toată lumea le cunoaște.”
„Crezi că interesează pe cineva ceea ce scrii?”
„Dacă aveai ceva din stilul unui autor celebru poate că era vreo șansă să te afirmi.”
Atunci mi-am adus aminte de cuvintele atribuite lui Isus din Nazaret. Deși și povestea asta este o minciună și mai încâlcită decât o cunoașteți voi. În câteva din cărțile mele, o să vă întâlniți și cu tălmăcirea unor părți din tainele sfintelor apariții divine și a profețiilor sacre.
“Niciun profet nu este socotit profet în țara lui.”
Eu de ce era să fac excepție? Ce să am din stilul unui autor celebru? Stereotipuri? Pe cine să copiez? De ce? Nu am dreptul să am stilul meu? Poate că alții or să îl împrumute peste ani. Aș vrea să fiu înțeles. Nu afirm că sunt cunoscător în toate lucrurile câte sunt sub soare. Iluminarea cunoașterii nu este la îndemâna oricui. Este însă în puterea mea să recunosc, că necunoașterea provenienței vieții umane, chiar de întreaga lume, științifică și religioasă, îmi provoacă o mai mare dorință de a cerceta și de a găsi, măcar o teorie despre secretul vieții și a morții. De la această dorință a intervenit altceva. Întrebarea esențială a vieții. Cine sunt eu? Vreau să scriu despre viață și moarte, despre lume și tot ceea ce se întâmplă sub soare și nu mă cunosc pe mine însumi? De aceea mi-am propus să încep prin a mă cunoaște pe mine însumi. Astfel, mi-am dat seama cât de lipsit sunt de cunoștința asupra acestei lumi. De aceea îmi întemeiez cunoașterea de sine printr-o lege care nu poate fi contestată.
Nu voi pretinde vreodată că știu, ceea ce nu știu.
Cât despre ceea ce nu știu..., învăț. Astfel caut să devin înțelept. Adevărata înțelepciune înseamnă să-ți recunoști propria ignoranță. Am putut găsi în acest întuneric al necunoașterii oameni atât de ignoranți și neînțelegători despre propria lor viață, încât nu-și găsesc scopul care îi determină să fie ceea ce sunt. Însă, tocmai ei se trezesc a fi lupi moraliști sau chiar îndrăznesc să lanseze opinii sau sfaturi despre cm ar trebui trăită viața.
Pretenția că știm ceea ce nu știm, este cel mai mare păcat al vieții noastre. Chiar dacă sunt într-o continuă cercetare, fiecare zi care trece mă încredințează că sunt atât de mic în necuprinsul cunoașterii, încât ceea ce știu nu înseamnă decât o măsură infimă a lucrurilor. Una mică de tot. De asta nu vreau să beneficiez de aprecieri. Nici de la cunoscuți, nici de la prieteni. Pentru că nu scriu pentru cei care mă cunosc. Nu scriu pentru a mă așeza pe vreun tron și de acolo să privesc mulțimea cu aerul indolent al celui care se crede deasupra tuturor. Eu scriu pentru că îmi place ceea ce fac. Scrisul face parte din viața mea. Scriu când merg pe stradă, într-o plimbare obișnuită! Scriu când conduc! Atunci când vorbesc cu cineva scriu, chiar dacă discuția este antrenantă! Gândind..., scriu. Vorbind..., scriu. Tăcând..., scriu. Dormind..., scriu. Chiar dacă pare ciudat, conduc mașina și scriu!… Concluzia este: dacă scrisul este fiecare secundă a vieții mele..., cm pot fi numit? Trăiesc prin scris și respir prin scris. Cresc în intelect prin scrierile mele! Mă pierd prin cercetări ale altor scrieri, încercând să pătrund în fascinația universurilor pe care le construiesc! Eu m-am numit..., omul care scrie. Și atunci când știi ceea ce vrei și că ceea ce faci, poate lumina inima și mintea cuiva, nu înseamnă că mergi spre bine? Astfel poți demonstra că știi care este drumul spre bine, ceea ce înseamnă binele și mai ales cm poți să-l realizezi!...
Am lăsat deoparte pe cei care sunt obișnuiți să critice și care au ironizat destinația pe care mi-am trasat-o. Am lăsat deoparte și pe cei care în pământul nostru strămoșesc se socotesc, experți ai literelor, sau promotori ai literaturii.
— Taci mă! Mi-a zis un domn din această branșă. Nu poți vorbi așa despre oamenii ăștia. Dacă o să spui asta, niciun editor nu o să-ți mai publice cărțile. În timpurile astea, trebuie să ai mai mult fermoar la gură, decât în perioada comunismului.
A încercat să mă dojenească atunci când am vrut să-mi deschid inima și să-i spun ceea ce mă frământa. Totuși, este ceva ce mă împinge să vorbesc despre asta. De ce să nu îndrăznesc? Cine poate spune că o literatură este bună sau nu? Editorul? Hmm! Mă cam îndoiesc! Editurile sunt în ziua de azi precum chioșcurile de la colțul fiecărei străzi. Mai au puțin și vor vinde pâine în loc de cărți. Am întâlnit destui editori care flutură deasupra capului o diplomă emisă de facultatea de litere. Totuși, este un fapt dezolant că am găsit printre promotorii literaturii, o mulțime care greșesc chiar și când vorbesc, nu doar prin scriere. De ce, sau de cine ține aprecierea, a ceea ce scrii? Cine poate spune că o scriere este de valoare, sau nu? Orice scriere, îndată ce ai publicat-o, trebuie să ajungă la cititorii pasionați, atât la cei care nu pot să o înțeleagă din prima citire, cât și la cei cărora li se deschide o nouă poartă a cunoașterii. Poate să știe un om care scrie, că publicul pe care el îl fixează, va gusta așa cm vrea el scrierile sale? Eu nu mi-am format un public țintă. Am convingerea că dacă voi face asta, nu mă mai pot numi un om care scrie, ci unul care vrea să facă o afacere din scris. Afaceri..., am în altă parte. Cărțile, sunt afacerile editorilor, nu a omului care scrie! Nu mă lasă spiritul ființei mele, daimonul din mine, așa cm spunea Socrate, să nu vă spun ce am putut auzi din gura unui editor... Chiar dacă ar trebui să mă înfrânez..., nu mă lasă nici gura, nici inima și nici rațiunea, să nu vă relatez conversația avută cu un asemenea, afacerist de cărți. Când am trimis prima mea scriere la o editură, se pare că editorul mi-a cercetat înfățișarea prin imaginile pe care le-a găsit pe rețelele de socializare. Relatez originalul conversației:
— Domnule, mi-a plăcut cm scrii! Scrii bine! Totuși, nu pot lucra cu dumneata. Dacă erai vreo celebritate, poate mai mergea. Sau poate rămâi ascuns și scrii cu un pseudonim.
— Stați puțin! De ce nu puteți lucra cu mine? Ce am? Sau ce nu am?
— Păi, nu ți-ai privit chipul în fotografiile pe care le afișezi?
— Ba da, le cunosc! Ce are a face una cu alta?
— Are! Degeaba scrii bine, căci nu te pot promova. Niciun editor nu are să o facă.
— De ce, domnule? Ce-ai văzut atât de respingător în fotografiile mele?
— Dumneata nu ai o imagine de scriitor!
— Păi, cm trebuie să arate un scriitor? Trebuie să-mi las barbă, să am părul lung, rebel, sau așa cm mă sfătuiți, să mă ascund sub un pseudonim?
— Nu știu cm vei face, însă..., drept să-ți spun, m-am speriat când te-am văzut. Chipul dumitale nu are deloc imaginea unui scriitor. Ai o înfățișare de recuperator!
Cuvintele acelui editor nu m-au șocat. M-au făcut să zâmbesc. Totodată, m-au pus serios pe gânduri. Este posibil ca un editor să gândească așa? Ține de înfățișarea cuiva să i se publice scrierile? Nu mai publicăm o literatură autentică? Publicăm imagini ale celor care scriu? Sau facem un concurs de miss și mister alegem pe una, sau unul, care arată bine și apoi îl transformăm în scriitor? Din ce am constatat până acum, nu mă îndoiesc că într-o zi vom asista și la așa ceva. Despre miss scriitoarea este vorba. Părerea mea este că or să promoveze imagini, sexy-scriitoarea, căci au de unde alege. La unul dintre târgurile de carte, am văzut o mulțime de tinere care s-au aruncat în căutarea celebrității. Cu diferite scrieri care cuprind o largă sferă, din aproape toate genurile de scriere, nu vreau să le numesc literare. Atunci mi-am amintit de celebrele versuri, adresate de asemenea unor critici:
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune!
Le-am observat pe superbele doamne și domnișoare locurile unde blițurile aparatele de fotografiat fulgerau cel mai des. Asta nu m-a oprit să nu-mi aduc aminte de o replică dintr-un film, dată de marele actor Gheorghe Dinică:
Mâna întinsă, care nu spune o poveste, nu poate primi de pomană.
Iată că lucrurile se schimbă. În cazul cuiva care scrie nu se poate aplica expresia a întinde mâna. Ci a întinde neuronii la maxim. Povestea că frumusețea și deșteptăciunea nu merg mână în mână este arhi-cunoscută... A câștiga ceva pe baza frumuseții nu este decât un substitut de tranziție. Pentru că inspirația lipsește din multe asemenea capete “frumoase”. A fi cu adevărat creativ ține de spiritul tău însuși. Cert este că multe dintre scrierile acestor miss-uri sunt publicate. Înțeleg că este dreptul fiecăruia să caute o scară, pe care să se cațere. Fiecare om are datoria să încerce să ajungă pe treapta socială care îi este stabilită de puterea conștiinței, atunci când nu are relațiile necesare pentru a intra direct în linia întâi. Se mai practică, nu-i așa? Totuși, în acest domeniu ar fi de bun augur, ca cei care încearcă să intre, să nu aibă coatele ascuțite sau să-și facă loc altfel, pe scara ascensiunii. Nici să utilizeze imitații aproape xeroxate sau prin publicarea scurtei experiențe de viață, drept învățături pentru descoperirea personală a eu-lui, sau alte bazaconii cu vădită tentă sexuală, care tind să incite spiritele înfierbântate. Peste noapte, o mulțime de demoiselles, (iertați-mi folosirea exagerată a limbii franceze, însă sunt îndrăgostit de această limbă) care mai tinerele, care mai bătrânele, au devenit detectivi, agenți secreți, vampe sexy, piloți de elită, fac parte din trupele speciale de comando, sunt omnisciente, omnipotente, ca și Dumnezeul căruia i se închină. Ptiu drace! Nu am văzut niciuna care să scrie despre vrăjitoare! Oare nu le place asta? Cred că și-au schimbat doar blana și în realitate sunt fermecătoare de modă veche. Pentru asta chiar nu au talent, vă asigur. Mai degrabă cred că fac rugăciuni, în nopțile de dinaintea trimiterii manuscrisului la o editură, pentru ca editorul să treacă mai întâi la citirea recomandărilor trecute în C.V.-ul virtual. Exemplu: vizionarea imaginilor de pe pagina de Facebook, apoi mișcările lascive ale coapselor goale de pe Tik-Tok și apoi să citească scrierile. Nu vă gândiți că imaginile de acolo sunt reale, adică să prezinte realitatea celor care s-au avântat spre masa de scris. Imaginile au fost retușate, pe ici pe colo, în locurile unde nu au fost de ajuns fardurile. Știu ele, urmașele Evei, cm să zâmbească. După prima întrevedere știu să zâmbească celui care trebuie. La naiba! Câteva zile la rând, am stat în fața oglinzii. Mi-e ciudă pe mine! Nu știu să-mi fardez chipul nici măcar cu un zâmbet! Nu am reușit să afișez o imagine mai agreabilă. Câteva zile la rând m-am chinuit în fața oglinzii să scot un zâmbet mai acătării. M-am străduit, ce să fac! Nu am reușit. Poate că și asta este o regulă. Nu toată lumea poate să zâmbească precum „les demoiselles”. Însă, eu sunt omul care zâmbește în scris. În realitate, zâmbesc când văd ce se întâmplă. Continui însă să scriu despre ceea ce mă inspiră. Dacă cineva se va simți prost din cauza cuvintelor mele, iertați-mă, însă vorbele mele sunt întemeiate. Oamenii au dreptul și pot să vorbească despre ceea ce se întâmplă în mintea lor. Chiar și în scris. Totuși, atunci când vezi ceea ce se promovează în materie de literatură, te apucă groaza. Asta îți impune să faci ceva, - după luni sau ani de așteptare -, atunci când nu știi a zâmbi, celor din editurile la care ai dorit să publici. Este normal să fii iritat, atunci când ai destule semnale că ceea ce ai scris poate aduce o educație celor care iubesc cărțile, literatura și implicit o poveste captivantă. Această determinare îți impune să lupți pentru a le publica. Chiar dacă asta necesită investiții. Și-apoi aștepți rezultatele. Pentru mine, rezultate nu înseamnă partea financiară, ci părerile celor care citesc. Dacă nu le publici, cm vor ajunge scrierile tale la cei care-și pot exprima părerea? Cum poți ști dacă cititorii apreciază scrierile tale? În toată această înverșunare, eu am mai făcut un lucru. Nu este vorba de încăpățânare, orgoliu, mândrie sau lăudăroșenie. Încerc doar să-mi înțeleg această pornire debordantă a scrisului. Voiam să mă încredințez eu însumi, că locul meu este în această lume a creației. Pentru că indiferent ce s-ar spune, eu creez. Romane, povești, istorisiri, întâmplări, indiferent cm s-ar numi scrierile mele, eu sunt cel care le creează. Deci sunt un creator! Inventez lumi, personaje, ofer emoții, trăiri speciale pentru suflet, etc... Înainte de a da lămuririle necesare asupra acestui aspect, trebuie să mai spun o scurtă întâmplare despre lumea creației. Asta pentru cei care pot să înțeleagă ce înseamnă acest univers.
Am fost invitat, (nu știu de ce, pentru că nu mă consideram o personalitate), la o expoziție de pictură. În timp ce mă plimbam cu un pahar de șampanie în mână, oferit la intrare, (deh, așa este obiceiul..., căci lumea bună trebuie îmbată chiar și cu apă rece), am trecut ca într-o promenadă pe spațiul evidențiat și am ajuns, în sfârșit, pe covorul roșu!!!..., de dinaintea tablourilor celor mai reprezentative. Am vrut să le privesc din mers, ca și cm cercetam reprezentările cu ochiul critic al cunoscătorului versat. Totuși, privind pe cei din jur, și din complezență pentru ceilalți, m-am simțit dator să mă opresc câteva clipe în fața fiecărui tablou. Noblesse oblige. Asta făcea toată lumea și am copiat ceea ce făceau alții. Este și asta un factor de respect față de ceilalți, bineînțeles. Pe când eram în fața unei..., era să zic picturi, încercând să înțeleg ceva din mâzgăleala pânzei, lângă mine a poposit un domn. Nu l-am privit în mod intenționat însă l-am simțit că a apărut lângă mine. Cu o fulgerare scurtă a capului, înspre dreapta, i-am observat chipul îmbătrânit. Datorită aceluiași spirit de obligație, am continuat să privesc, prefăcându-mă foarte interesat de abstractul vopselei aruncate din avion. Deodată, lângă mine, am auzit o voce care întreba:
— Domnule, înțelegi ce vrea să reprezinte pictura asta?
Precaut, mi-am răsucit gâtul să văd dacă eu eram destinatarul întrebării. Întrebarea era nu numai pe buzele domnului de lângă mine, ci chiar și în ochii lui. Mă privea insistent, probabil așteptând un răspuns. Am rotit capul spre pictură și apoi l-am răsucit în toate părțile, vrând să înțeleg ce puteau să reprezinte acele pete de culoare. În acel moment mi-ar fi plăcut să pot dispărea de acolo, chiar dacă ar fi fost să ajung într-o junglă, înconjurat de tigri flămânzi. Indiferent cât am holbat ochii nu reușeam să găsesc o imagine pentru a da omului un răspuns. Pictura, ca să nu-i spun mâzgăleala, nu reprezenta nimic. Până la urmă, pentru a nu mă face de rușine, i-am răspuns:
— Probabil că este o pictură abstractă. Imaginile din mintea celui care a pictat pânzele, fac parte din lumea creației lui. Asta nu se poate discuta. Atunci când nu înțelegem ceva, nu putem spune că..., în acest caz, pictorul nu a dat o anumită formă viziunii sale. El o vede într-un anumit fel. Sunt sigur că doar el poate să vadă imaginea din interiorul vopselei. Cred că doar el este în măsură să vorbească despre această pictură.
— Mâzgălitura asta o numești dumneata viziune? Este vopsea stropită pe pânză! O bazaconie, după părerea mea.
Ascultând comentariul omului de lângă mine, am prins curaj și am vrut să fiu sincer, în cele din urmă.
— Sincer să fiu, domnule, și mie mi se pare o prostie, pentru că, așa cm ați spus, nu sunt decât pete de vopsea pe o pânză. Cred că vopseaua asta era mai bine de întins pe un gard. Fiecare artist are o doză de nebunie. Totuși, am citit că în cazul pictorilor, aceștia văd o anumită imagine înaintea ochilor, atunci când se postează în fața șevaletului. De altfel orice om care creează, are un al treilea ochi. Cel al minții, al viziunii , al muzei care îl inspiră, ca să spun așa. Probabil că această creație face parte din ceva foarte special.
Am dat această explicație, încercând să folosesc câteva cuvinte din domeniu, pentru a nu mă arăta necunoscător. Am surprins zâmbetul domnului de lângă mine. Puțin mai târziu, am văzut că invitații se adunau într-o parte a salonului, unde se aflau câteva scaune. O doamnă a deschis oratoriul, prezentându-l pe domnul care conversase cu mine drept pictorul care realizase celebrele lucrări. Mi-a fost cam jenă pentru cuvintele pe care i le spusesem, însă nu mai era nimic de făcut. Vorbele aruncate nu le mai poți lua înapoi. Voiam să dispar, însă nimeni nu pleca, nimeni nu se mișca din loc. Dacă aș fi plecat atunci, probabil că remarcau toți și aș fi stricat toată atmosfera. După ce prezentarea s-a terminat m-am retras, vrând să caut ieșirea. Atunci m-am trezit cu o mână pe umăr. M-am întors. În fața mea nu se afla altcineva decât personajul principal al salonului. Pictorul, autor al vernisajului.
— Mulțumesc, mi-a zis el.
— Pentru ce?
— Pentru sinceritate. Mai mult pentru curajul de a îndrăzni să spui ceea ce simți. O să-ți explic ce este cu acest tablou. După ce am terminat tablourile pentru această expoziție, îmi rămăsese pe paletă mai multe nuanțe de vopsea. Și câteva tuburi, aproape golite. Nu voiam să se usuce și am aruncat vopseaua, cu pensula, pe o pânză deja colorată, pe care oricum aș fi aruncat-o. Am vrut să-mi confirm un lucru.
— S-a confirmat?
— Da. Lumea pestriță, adunată aici, habar nu are la ce holbează ochii. O turmă de berbeci, care bat din palme, atunci când cineva despre care cred că este important, spune o prostie și sunt sceptici, atunci când apare un talent. Dacă ești deja celebru, nu mai contează ce scoți în fața mulțimii. Trebuie doar să le dai ceva, din când în când. Dumneata ai fost cel mai sincer dintre cei aflați aici. Mi-ai spus adevărul.
— Nu sunt un cunoscător, am încercat să îndulcesc conversația. Poate că de asta am spus ce am spus.
— Atunci când ești celebru, cunoscătorii te mint. În acel moment chiar nu mai contează cm ai ajuns să guști din această celebritate. Sunt însă critici cu oamenii care sunt adevărate genii ale creației. Dumneata cu ce te ocupi?
— Domnule, eu sunt...
M-am oprit brusc. Nu era drept să spun despre mine că sunt un scriitor. Eu sunt omul care îi lasă pe alții să constate ceea ce sunt. Am reluat rapid căci omul aștepta cu o grimasă de curiozitate afișată pe fața lui.
— Domnule, eu sunt un om care scrie!
— Fantastic! Este cea mai bună imagine pe care mi-ai trasat-o în minte. Domnule, ești genial. Omul care scrie. Voi face o pictură. Omul care pictează! Nu vrei să-mi pozezi?
— Cine? Eu?
Am izbucnit în râs. Pictorul nu s-a supărat, însă a așteptat să mă liniștesc. Când am reușit să o fac, i-am repetat.
— Nicidecum, domnule! Ce-ai văzut la mine? Am eu față de model? Știam că pictorii caută modele doar în tinerele sculptate perfect de mama natură. Așa cm caută să promoveze unii editori, în aceste timpuri. Mai întâi imaginea, scrierile nu prea contează.
— Domnule, eu sunt altfel. Eu văd în spiritul omului.
— Credeam că doar eu pot să fac asta. Ce vezi în mine?
— Eu nu văd înfățișarea dumitale. Eu chiar văd omul care scrie.
Am rămas oarecum impresionat de constatarea pictorului. Nu i-am spus că pregătisem deja o scriere auto-biografică, intitulată astfel, în care mi-am expus trăirile spiritului și care reflecta de o certă manieră, adevărata mea natură. De altfel, este specificată aici, în această carte. Nu am expus trăirile vieții, căci cele ale spiritului sunt incomparabile, față de cele ale vieții. Conversația cu pictorul a persistat mult timp în mintea mea. Chiar și atunci când a trebuit să mă conving că ceea ce fac nu sunt doar pete pe hârtie. Pentru acest motiv am început o muncă titanică și asiduă. În ultimii patru ani am învățat limba franceză. Am considerat că este limba care m-a dezvoltat ca om al scrierilor, pentru că mintea mea de copil s-a format pe baza scrierilor clasicilor francezi. După ce am aprofundat cunoștințele necesare am început să scriu bilingv. Nu mai aveam nevoie de traducerile celor ce se autoproclamă profesioniști cu diplomă. Eu, creatorul de scrieri, gândeam diferit în cele două limbi cunoscute. Limba franceză mi-a arătat ce înseamnă o exprimare corectă. Mi-am dat seama că am trecut la un alt nivel și atunci am avut îndrăzneala să mă adresez editorilor francezi. Cei despre care aveam considerația că apreciază lucrarea și nu omul. Sunt oameni de litere cu un profesionalism caracterizat prin munca unui editor. Și care nu sunt influențați de diferite relații și cunoștințe, așa cm este obișnuința în nația pământului nostru. Am putut să fac comparație, astfel, între gândirea celor care vorbesc limba maternă și între gândirea altora, total diferită, cu o altă percepție literară, dintr-o altă clasă lingvistică. Sunt editorii care caută într-o scriere acea esență a spiritului creativ. Cu ocazia asta am aflat un lucru, care ar trebui respectat de cei care îndrăznesc să se apuce de scris. Pe care trebuie să-l spun, indiferent câte se vor mai spune despre mine.
J’ai la ferme conviction qu’un homme qui écrit ne peut pas devenir un écrivain complet, s’il ne connait pas la langue française. Vous découvrirez si j’ai bien justifié ou non ce raisonnement, seulement en essayant.
Încercați să traduceți. O să înțelegeți cine poate “ajunge” scriitor.
Între timp, am primit mai multe explicații despre modul cm lucrează angajații editurilor românești, privind manuscrisele primite în adresele de e-mail. După ce limba franceză a devenit pentru mine, a doua limbă vorbită cu mai multă pricepere decât celelalte cinci pe care sunt nevoit să le rostesc uneori, am îndrăznit să particip la un concurs de scriere..., în această limbă de suflet, așa cm îi spun eu. Atunci când scrierea ți-a fost respinsă de experții în literatură a limbii materne, ajunge să câștige un concurs literar, într-o altă limbă, și când ai oferte de publicare de la câteva edituri, unele dintre ele cu legături printre marile edituri ale lumii, când vezi că publicația a căpătat interes pentru a fi tradusă în mai multe limbi și răspândită în lume, nu te poți abține să nu-ți pui întrebări:
Aparțin oare țării în care m-am născut sau fac parte din altă nație umană? Gândirea mea să nu manifeste interesul unui editor român?
Prin toate aceste rânduri, nu am vrut să jignesc pe cineva. Nici să fac o altfel de filozofie. Ar fi bine totuși ca pentru unii să fie o lecție și să înțeleagă ceva. Sper că nu am plictisit cititorii mei. Am desfășurat această pledoarie, pentru că am vrut să ajung la motivul care m-a determinat să scriu această carte. Exista în proiect, fiind produsul cercetărilor mele. Amânam mereu să o scriu, căci le aveam pe celelalte, deja începute, socotindu-le mai importante. Însă, în lumea scrisului nu poți ști care dintre scrieri este mai importantă. Sau poate că timpul pe care l-am petrecut scriind și corectând, refăcând anumite fragmente din celelalte scrieri, nu m-a lăsat să mă apuc și de astea, mai mărunte. Ah! Din nou deviez cu filozofiile mele și amân să încep povestirea. Însă asta rămâne pentru altă zi. Sper să mai avem destule zile pentru a ne cunoaște așa cm suntem. Eu, un om care scrie și voi, cititorii mei dragi. O zi frumoasă tuturor!
