31/08/2026
Uneori îmi este greu să scriu.
Nu pentru că nu aș avea ce spune, ci pentru că simt mai mult decât pot duce cuvintele.
Cine mă știe… știe: par comunicativă, dar în mine trăiește un introvert care se ascunde.
Și totuși, sunt momente în care trebuie să pun „pe hârtie” câteva rânduri.
Pe Ramo o știu din Turnu Măgurele, orașul acela mic în care toată lumea știe pe toată lumea.
Apoi, într-o altă etapă, am aflat că eram vecine în București, pe aceeași scară.
Așa am descoperit-o cu adevărat pe Ramona: cu cel mai larg și cald zâmbet, cu o putere care nu face zgomot, dar se simte.
Ramona este una dintre cele mai puternice mame pe care le-am întâlnit.
Ramona este omul care îți luminează gândul doar când îi rostești numele.
Nu uit dimineața aceea, în fața liftului, când mi-a spus cu o sinceritate care m-a oprit în loc:
„Dacă eu nu aș fi suficient de puternică, Lumi… cine i-ar mai susține?”
Ramo… mi-ar lua o viață să scriu despre tine.
Și tot nu ar fi de ajuns nici timpul, nici maniera în care aș putea eu să o fac.
Pentru că sunt oameni pe care nu îi poți descrie — îi poți doar simți.
Iar tu ești unul dintre ei.
Tema ta, Pasărea Phoenix, nu este o temă.
Ești tu.
Felul în care cazi, felul în care renaști, felul în care porți lumea pe umeri și tot reușești să zâmbești.
Asta ești.
Mulțumesc, Ramo.
