Lilia Clima

21/09/2026

Duminică a fost ziua clubului de acuarelă și ni se făcuse tare dor de el după pauza de vară.🎨✨️

Am vrut să aduc un subiect de toamnă, dar fără să intrăm direct în ruginiu, ocru și toate culorile caracreristice sezonului. Voiam ceva viu.

Așa că am propus inițial să pictăm o sfecla, dar apoi m-am răzgândit si am propus o gulie.

După reacția fetelor mi-am dat seama repede că nu aveam deloc aceeași gulie în imaginație. 😄

Cred că cele mai multe dintre noi ne gândim la cea de la supermarket. Rotundă, verde, cuminte, pusă frumos la raft. Nu stă nimeni, în mod normal, să caute fotografii artistice cu gulii 😁

Ei bine, există. Și chiar foarte multe. Am fost și eu surprinsă cât de ușor am găsit referințe frumoase.

Cu frunze răsucite, tulpini, nuanțe de violet, verde, albastru, umbre și forme aproape sculpturale.

Și uite așa, dintr-o legumă pe lângă care trecem de obicei fără să ne uităm prea mult, au ieșit lucrările astea.

Gulii, da.

Dar nu ca la supermarket.

Mai degrabă ca la o expoziție de artă. ✨️

18/09/2026

Revine din vacanță 🥁 CLUBUL DE ACUARELĂ 🥳

Subiecte de toamnă în cele mai vibrante culori.✨️🎨

DM pentru inscrieri 🎨

14/09/2026

Femeia cu floare

În artă am văzut femeia de nenumărate ori lângă flori.

Femeia tânără cu trandafiri.

Femeia pură cu crini.

Femeia iubită cu flori în păr.

Femeia moartă plutind printre flori.

Femeia și floarea au fost făcute să semene una cu cealaltă.

Frumoase. Fragile. Decorative. Privite.

Și mă întreb dacă nu cumva aici este ceva ce merită întors pe toate părțile.

Pentru că o floare nu este numai delicată.

Își împinge rădăcinile prin pământ. Rezistă frigului. Se reproduce. Se usucă. Moare. Revine.

Unele înfloresc tocmai când aproape toate celelalte au terminat.

Poate că problema nu a fost niciodată comparația femeii cu floarea.

Poate problema a fost că am ales să vedem din floare numai partea care ne convene.

09/09/2026

Florile sunt feminine?

Mă tot gândesc de ceva vreme la întrebarea asta.

Florile sunt feminine?

Așa ni se pare.

Le oferim femeilor, le punem lângă femei în fotografii, le pictăm lângă corpuri feminine, vorbim despre femei care înfloresc, despre fete ca niște boboci și despre frumusețe care se ofilește.

Atât de mult s-au lipit unele de altele, femeia și floarea, încât asocierea pare firească.

Dar este oare floarea feminină?

Oare nu Noi am făcut-o feminină?

Am pus peste ea delicatețe, fragilitate, frumusețe, parfum, fertilitate, tinerețe. Cam aceleași lucruri pe care le-am cerut mult timp și femeilor.

Și de aici începe să mă intereseze povestea.

Nu pentru că nu-mi plac florile.

Din contră.

Le pictez mereu.

Dar poate că tocmai de asta vreau să mă uit puțin mai atent la ce spun ele când apar lângă o femeie.

04/09/2026

În curtea blocului în care am copilărit creșteau câteva sălcii.

Pentru noi, copiii, nu erau doar copaci.

Din ramurile lor lungi și flexibile ne făceam case. Le legam în snopi, le trăgeam unele spre altele, lăsam spații între ele și acelea deveneau ferestre. Intram printre ramuri și acolo ne petreceam aproape toată ziua cât eram afară.

Era casa noastră. Sau, mai bine spus, casele noastre. Ne făceam loc unii altora, ne mutam, construiam, stricam și o luam de la capăt.

Iar sălciile ne lăsau.

Cred că de acolo vine dragostea mea pentru ele.

Mi am dorit mult să am una și în curtea mea.

Îmi place și pentru felul în care este salcia. Crește repede. Își caută apa cu rădăcini puternice. Nu este pretențioasă. Se îndoaie, se adaptează, supraviețuiește chiar și atunci când pierde o parte bună din ea.

Și, cumva, găsește puterea să mai dea ramuri.

Poate tocmai de asta o simt atât de aproape.

Pentru mine, salcia seamănă cu o mamă.

Îți face loc.
Te ține.
Te lasă să îți construiești lumea printre ramurile ei.
Mai pierde câte ceva din ea pe drum, dar găsește puterea să crească din nou.

Așa că nu, pentru mine aceasta nu este doar o salcie.

31/08/2026

Povești cu flori. Nuferi nr. 3

Am pictat câteva lucrări cu nuferi. Aceștia sunt Nuferi nr. 3.
Cu siguranță știți că Monet a pictat de zeci de ori nuferii din grădina lui și nu s-a săturat de ei. Eu clar nu sunt ca Monet și probabil, la un moment dat, o să mă satur să pictez nuferi. Dar e puțin probabil să mă satur de pictat flori.

Pictatul florilor, în lumea asta a artiștilor, nu se cotează întotdeauna foarte bine.

Se mai face și mișto.

Ce, n ai nimic de spus și pictezi floricele?

Ei, poate lui Monet nu i o fi zis nimeni asta. Nici lui Luchian, Pallady, Manet, Matisse sau Van Gogh. Au fost criticați si ei destul, ce-i drept, dar nu pentru că pictau flori.

Dar să revin la nuferii mei.

Povestea lor începe cu o pânză de la IKEA, pe care era un print după Klimt.

Peste Klimt am pictat eu ceva abstract. A stat asa un canvas cu o lucrare abstractă făra sens câțiva ani.

Iar recent, peste abstractul meu, peste Klimt, au apărut nuferii.

Nu orice flori.

Florile lui Monet.

Și îmi place foarte mult că s a întâmplat așa. E un soi de mică rebeliune în toată povestea asta. Am luat un Klimt, am pus peste el încercarea mea de artă contemporană și, după toate straturile astea, m am întors exact... La flori.

Poate că unele lucruri pe care încercăm să le depășim sunt, de fapt, lucrurile care ne aparțin cel mai mult.

Așa că nu, pentru mine aceștia nu sunt doar niște nuferi.

Sunt nuferii care mi au amintit că nu trebuie să mă îndepărtez de ceea ce iubesc doar ca să par mai artistă.

26/08/2026

Cum ar fi viața noastră fără flori?

24/08/2026

Povestea acestui tablou este, de fapt, povestea mea de acum.

Este un copac. Și sunt eu acest copac.

Are crengile roșii, de parcă ar fi încinse. Exact așa mă simt. Un copac care arde pe dinăuntru, într o lume senină, albastră, care își vede liniștită de treabă.

Este greu să vorbești despre cm te simți în pragul menopauzei. Când spun că am puseuri de căldură, aud des că ''face parte din simtome''. Știu că sunt frecvente. Știu că fac parte din schimbările prin care trece corpul. Dar corpul meu nu le simte ca pe ceva normal.

Eu ard pe dinăuntru.

Uneori plâng de frustrare, iar corpul încearcă să se răcească prin transpirație. Nu prea reușește. Când puseul trece, nu simt ușurare. Mă simt istovită, de parcă tocmai am trecut prin ceva ce nimeni din jur nu a putut vedea.
Nu îmi mai recunosc corpul. Corpul în care am trăit până acum pare că și a schimbat regulile fără să mă întrebe nimic, iar eu trebuie să învăț din nou cm să locuiesc în el.

Despre asta este tabloul acesta.

Despre contrastul dintre ce se vede și ce se simte.

În jur este senin. Cerul este albastru. Lumea pare în regulă.

Iar eu sunt copacul roșu din mijlocul ei.

Un copac în flăcări pe dinăuntru.

22/08/2026

Lucrările mele seamănă mult cu mine. Mult mai mult decât pare.

Da, da... știu,... pictez flori, plante, ramuri, frunze. Și poate prima întrebare este: bine, dar ce poate fi atât de personal într o floare?

Poate doar îmi plac florile.
Poate aleg ce mi se pare frumos.
Poate este doar despre culoare, formă, compoziție.

Doar că nu.

De multe ori, înainte să aleg o floare, o ramură sau un copac, există deja ceva în mine care caută o formă.

O stare, o amintire, o frică, o perioadă prin care trec, un om, un loc, ceva ce nu spun, ceva ce poate nici eu nu înțeleg foarte bine încă...

Și atunci apare floarea.

Sau frunza.

Sau copacul.

Uneori aleg subiectul aproape instinctiv și abia mai târziu îmi dau seama de ce m am tot întors la el.

Așa că m am gândit să vă spun poveștile din spatele lucrărilor mele. Nu povești despre tehnică și nici explicații despre ce ar trebui să vedeți în ele.

Poveștile mele.

De ce am pictat tocmai floarea aceea. De ce ramura aceea. De ce culoarea aceea. Ce era în mine când am făcut lucrarea.

Pentru că, uneori, o floare nu este deloc doar o floare.

Stai și ascultă. :)

22/08/2026