01/04/2026
Interesant să găsesc o carte cu titlul "Negustorul de cărți" (de Carsten Henn) în vitrina librăriei "Schiller" din Sibiu - Hermannstadt! Nu doar pentru că librăria respectivă se ocupă cu negustoria de cărți în general, ci și pentru că personajul principal, Carl, un fost librar, ajuns livrator de volume către cititorii nedeplasabili din Freiburg, seamănă foarte mult cu Doru, un fost anticar din Sibiu. La fel cm Carl trecea în fiecare zi prin piața centrală (Münsterplatz) a orașului său germanofon, cu o catedrală tronând în mijlocul său, și Doru anticarul trecea prin Piața Mare și pe strada pietonală "Nicolae Bălcescu" și prin orașul de jos, dar nu cu un rucsac în spate, ci târând un căruț de târgoveț după sine. Intra în toate curțile și prin toate gangurile, mergea grăbit de la un chiriaș evacuat la un pensionar strâns la pungă, de la o casă îndoliată la o locuință proaspăt renovată, totul cu scopul de a cumpăra de pe rafturi, de prin debarale, poduri sau beciuri prețioasele cărți din "Biblioteca pentru toți" sau din colecția "Literatura universală". Era pretențios, nu achiziționa orice și nu plătea la fel volumele "de duzină" ca pe cele aflate "la mare căutare". Pentru că trebuia să-i rămână și lui bani de țigări și vodkă, dar și pentru că știa cât de greu i se vindea stocul astfel obținut, de multe ori dădea mai puțini bani decât ar fi meritat cărțile, și nu puțini sunt cei care se simțeau trași pe sfoară. Însă Doru nu obliga pe nimeni să-i vândă lui, iar oamenii (post)moderni se bucurau mai mult de spațiul eliberat decât de banii obținuți în urma desființării bibliotecilor personale, mândria de altă dată a părinților sau bunicilor lor. La fel cm alții se bucurau să găsească rarități sau pur și simplu titluri interesante la preț de chilipir la taraba lui verde din parcul de lângă teatrul național sibian.
Carl, alter ego-ul lui Doru din romanul lui Carsten Henn, avea o ocupație mai nobilă: negustoria lui se reducea la a livra cărțile librăriei unde lucrase o viață-ntreagă către clienții nedeplasabili, în regim de catering. Carl nu trebuia să procure el însuși cărțile, ci doar să le vândă la adresa destinatarilor. Era un curier Tazz / Glovo literar avant la lettre, dar fără bicicletă, obligat să ia la picior zona centrală din orașul istoric în care trăia. Ce îi apropie pe cei doi este faptul că ambii devin, din simpli vânzători (ajunși, prin experiența îndelungată, fini cunoscători de carte), agenți de legătură ai membrilor izolați, dar activi, ai unei comunități de cititori. "Connecting people" pare să fie deviza vieții lor, pe lângă dragostea pentru hârtie, pentru cuvântul scris și pentru literatură ca mod de evadare din cotidian. Ambii devin, din căutători de oameni, căutați de oameni. Dacă Doru nu se înfățișa o zi la taraba de lângă teatru, începeau să apară pe ea sau pe lângă ea cărți lăsate de oamenii care l-au căutat; nu apărea Carl o zi prin Münsterplatz pentru rondul obișnuit? Un întreg microunivers începea să se clatine, de la Schascha, eleva de școală gimnazială care începuse a-i ține companie, până la doamna Pippi Șosețica, cititoarea obsedată de greșeli de tipar, și până la motanul "Câine", ce avea un mieunat ca un lătrat și apărea doar când avea nevoie de o "atenție" culinară sau afectivă din partea bătrânului.
Dar asemănările se opresc în punctul în care fiecare dintre ei începe să se confrunte cu necazurile vieții. Mă întreb dacă situația lui Carl ajunge să fie mai bună decât a lui Doru doar pentru că e un personaj de roman scris de un autor optimist sau pentru că e vorba de oglinda felului de a reacționa a societății nemțești, incomparabil mai puțin încrâncenată decât cea românească. Ei bine, Carl își revine din sincopa în care ajunsese și care-l deraiase de pe linia aproape infinită a călătoriilor lui de "negustor de cărți". Îi sar în ajutor mica lui prietenă băgăcioasă, tatăl acesteia, care inițial îi fusese dușman, toți cititorii cu care se împrietenise, ba chiar și proprietarul unui magazin de cărți concurent. Un happy-end garnisit cu de toate, vorbind despre un om care își câștigase propriul statut în cetate și despre o cetate care nu l-a lăsat să cadă atunci când a ajuns la ananghie. Recunoștința pentru o viață dedicată comunității i-a adus roade acestui ostenitor boem, din partea acelei comunități, spre sfârșitul vieții lui. Ba chiar, lasă autorul să se înțeleagă, noi ucenici pe teren și un club de lectură în curtea vilei unuia dintre cititori.
Pe de altă parte, pe plaiuri transilvane, facerea de bine rămâne "mutere de famă", vorba unui proverb românesc. Doru anticarul, care ținea taraba de cărți de mai bine de jumătate de secol în parcul din Piața Unirii, devenind o atracție turistică și un spot de socializare între generații, era hăituit de Primărie de luni de zile, căci funcționarii serviciului public de Administrare a Domeniului Public și a Parcărilor (SPADPP) voiau să îi desființeze taraba devenită legendară. Era prea verde, prea metalică, prea umplută de grafitti, prea neconformă cu noile standarde ale Municipalității, care urma să le impună tuturor vânzătorilor de "produse handmade" niște tarabe uniformizate, închiriate pe bani mulți de către Primărie, doar pe o stradă întunecoasă, aflată între două clădiri a câte trei nivele fiecare, al cărei singur avantaj era perpendicularitatea pe strada pietonală din centrul istoric. Degeaba le-a explicat bietul anticar că lumea îl știa de o viață în zona teatrului, că el vindea cărți vechi, nu suveniruri produse manual, că prefera lumina soarelui și verdeața parcului, penumbrei dintre două șiruri de clădiri înalte. Și că, la urma urmei, nu producea din vânzarea de cărți suficienți bani încât să plătească primăriei atât chiria pe terenul de sub standul de carte, cât și chiria pentru o nouă tarabă standardizată, produsă de municipaliate. El era un proprietar de tarabă metalică produsă în regie proprie, obligat să devină chiriaș al unei tarabe din placaj, produsă de mințile înguste, dar uniforme de la Hermannstadter Rathaus. Tot ce-a putut să obțină a fost o amânare pentru câteva luni, până la sfârșitul sezonului estival, după care taraba lui din parcul de lângă teatru ar fi trebuit desființată pe motiv că "nu-i putem discrimina pe toți negustorii care au acceptat să închirieze tarabe produse de primărie față de dumneavoastră, care aveți tarabă proprie și nu plătiți decât ocuparea terenului".
Tot mai trist că stilul lui de viață avea să se sfârșească odată cu mutarea standului de carte, pe care el nu și-o putea permite financiar, îngrozit că va rămâne fără sursă de venit, înfrigurat în fața zilelor tot mai scurte de toamnă, Doru s-a încălzit cu speranță și s-a anesteziat cu vodkă. După prima săptămână a lunii octombrie 2017, furnizorii și clienții, dar și simplii trecători care se opreau pe băncile de vizavi de taraba lui ca să citească gratuit câte un volum, nu l-au mai văzut pe "domnul Ilie Todor" sau "nenea Doru" apărând ca de obicei pentru a-și deschide taraba verde din parcul de vizavi de teatru. O fi bolnav, o fi dus la cumpărături, o fi având treabă la țară, la Gura Râului, da' las' că vine el! O zi, două, trei... Apăreau doar oameni care întrebau de el, alții lăsau cărți pe tarabă, unii chiar în ferestruica astupată din subdolul fostei Cazarme 90. Dar Negustorul de Căr6 de la Sibiu, nicăieri. În mica sa garsonieră din cartierul Țiglari era liniște, vecinii nu-l mai vedeau plecând dimineața devreme și intrând în bloc după lăsarea întunericului. Nici o lumină la fereastra unde obișnuia să citească ori să fumeze. Ba, unii mai sensibili ar fi jurat că pe sub ușa ferecată începuse să se simtă miros de hoit. Până la urmă, au spart încuietoarea, au intrat și l-au găsit răsturnat peste marginea vanei din baie. Paramedicii de pe Ambulanța chemată în pripă n-au mai putut decât să constate decesul, cauzat de o bucată de friptură de pui care i se oprise în gât. Doru Anticarul a murit sătul și lehămițit de un oraș fostă capitală culturală europeană, care îl exilase la periferie.
În același timp, fiica lui, plecată la muncă în Germania, era informată prin telefon de vecini că în garsoniera ei din cartierul Vasile Aaron pisicile începuseră să miaune a foamete. Bătrânul nu mai trecuse pe acolo să le pună crănțănele în blid, apă proaspătă în adăpătoare și să le schimbe litiera. Mai mult, tatăl nu mai răspunsese în ultimele zile la apelurile fiicei, cu care obișnuia să poarte conversații telefonice. Aceasta s-a întors la Sibiu cam în același timp în care polițiștii, veniți în urma Ambulanței, spărgeau ușa locuinței bătrânului. A fost la fel de mirată ca toți ceilalți de moartea lui subită, la o vârstă încă activă și fără a fi suferit de vreo boală.
La înmormântarea lui din cimitirul de lângă Pădurea Dumbrava au participat puțini oameni, majoritatea foarte apropiați. Restul nu aflaseră încă tragica veste. Câteva săptămâni mai târziu, la parastasul ținut lângă mormânt, au fost mai puțin de 7 persoane, cu tot cu preot și cântărețul bisericesc. Printre ei, cea mai bună prietenă a fiicei defunctului, care plecase deja înapoi în Germania; un prieten apropiat, care i-a turnat vin pe mormânt și i-a lăsat o țigară aprinsă la căpătâi; un muzicant stradal ce obișnuia să cânte în fața unei farmacii aflate la 200 de metri de taraba anticarului, cu care legase o amiciție literară, dar mai distantă, ca și cu un client frecvent cu care schimbi impresii, dar nu și numărul de telefon.
Acest amic din cărți s-a simțit mai afectat de dispariția prematură a anticarului, cu atât mai mult cu cât îl știa de vreun deceniu și-l mai și apăsa conștiința că-l ocolise într-o zi când n-avea bani de cumpărături, numai ca să constate ulterior că aceea fusese ultima ocazie de a-l mai prinde în viață. O ratase și acum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut. Muzicantul stradal a intrat în legătură cu fiica decedatului, s-a oferit să cumpere cărțile rămase și taraba; în paralel, a întrebat la primărie dacă poate închiria spațiul ce înainte fusese acordat negustorului de cărți. I s-a pus în vedere că acel loc era condamnat la dispariție și i s-a acordat o prelungire de doar 2-3 luni, precum și un caiet de sarcini pentru a participa la licitația de anul viitor pentru tarabele standardizate, destinate comercianților de produse handmade. După cm avea să-și dea seama mai târziu, prețurile de închiriere a noilor standuri erau inaccesibile pentru un comerciant ce nu reușea să scoată mai mult de 10 - 20 de lei pe zi din vânzarea de cărți vechi și ieftine. S-a hotărât să epuizeze stocul de cărți existente în tarabă și să elibereze la final spațiul pe propriile speze. Dar el nu avea nici automobil personal, nici bani să tocmească muncitori, după ce își cheltuise pe cărți averea obținută din cântat cu o vară înainte. De la finele lunii octombrie încolo, zilele au devenit mai scurte, mai friguroase și vântul sibian a început să muște pe sub geaca și pe sub ghetele noului vânzător, care nu se prea mișca din loc de teama cerșetorilor ce se aciuaseră prin zonă, gata să șterpelească ceva într-un moment de neatenție. Norocul chitaristului e că avea doi câini, pe Lupa și pe Katy, care s-au bucurat să îi păzească taraba, dar, uneori, să îi și alunge involuntar câte un client mai fricos. Însă, după prima răceală și după primele ploi, chitaristul a început să se arate pe la tarabă doar în weekend-uri. A tot sperat la o păsuire până spre vară din partea Primăriei, conform princpiului: eu mă arăt pe aici și voi vă faceți că nu mă vedeți. În clipa în care și-ar fi epuizat cărțile depozitate în dulapul metalic, ar fi anunțat el însuși că nu mai continuă. Pentru prelungirea activității, a ticluit o petiție online, semnată de sute de localnici, printată și înmânată personal viceprimarului, care l-a primit politicos în audiență, dar nu a schimbat cu nimic hotărârea funcționarilor din subordinea sa, de la departamentul de Administrare a Domeniului Public.
Însă, tovarășii din Primărie au preferat să-i dea o lecție legală și financiară tocmai tânărului artist, care trăia din venituri fluctuante, obținute mai mult din muzică și mai puțin din vânzarea de cărți vechi. În loc să îl sune pe mobil sau să îi scrie un e-mail ca să-l someze să debaraseze "domeniul public" de taraba "inamicului public", anticarul devenit legendă urbană, funcționarii au trimis în tăcere utilajul de ridicat automobile parcate neregulamentar să înlăture și taraba de lângă zidul subsolului fostei Cazarme 90. Chitaristul a aflat întâmplător toată tărășenia, într-o dimineață când străbătea în grabă distanța dintre stația de autobuz și un centru pentru persoane cu dizabilități, la care efectua periodic un voluntariat muzical în folosul beneficiarilor. Și-a modificat traseul pentru a se ruga în ultima clipă de muncitorii și gardienii publici care îi deplasaseră deja taraba să o lase pe loc și să-l taxeze doar cu o amendă, sub promisiunea că-și va muta singur hardughia în aceeași zi. Zadarnic însă: procedurile de ridicare fuseseră inițiate și nu mai puteau fi oprite. Nu i s-a îngăduit nici măcar să își ia cărțile și obiectele depozitate în tarabă, lucru care le-ar fi înlesnit operațiunea celor trimiși să ridice o carcasă de fier burdușită cu volume de hârtie. Nimic n-a putut fi negociat. "Dacă-i bal, atunci să fie, totuși, bal!" (Adrian Păunescu, Ordinea de zi). Muzicantul s-a dus în drumul lui, spre corul care îl aștepta deja de minute bune, iar malacii primăriei s-au îndreptat cu dulapul metalic și conținutul său tipografic către un spațiu de depozitare de sub tribunele stadionului municipal.
A doua zi, "contravenientul' a trebuit să se împrumute de niște bani care depășeau de două ori prețul achiziționării tarabei și al cărților, achiat toamna trecută și nerecuperat încă din vânzări, pentru a le plăti funcționarilor primăriei costul intervenției de ridicare a tarabei și chiria pentru 24 de ore de stocare a mărfii în depozitul de la stadion. Plus bătaia de cap în a găsi pe cineva dispus să primească taraba și să o tranporte de la stadion (s-a oferit un preot, care nu avea stand de cărți în curtea bisericii), același lucru fiind necesar și pentru sacii de cărți (o altă cunoștință și-a pus la bătaie autoturismul personal, ajutându-l să-și care volumele deja inutile până la blocul unde locuia, în alt cartier, mărginaș.
Așa s-a încheiat, în nervi și datorii, povestea singurului anticariat ambulant de care din Sibiu, capitala culturală europeană 2007, în indiferența începutului de an 2018.
Pentru că idealistul nu-i destul de idealist până nu-i și recidivist, un an de zile mai târziu, muzicantul stradal și-a cumpărat o remorcă la bicicleta cu care se deplasa și a depus cerere de autorizație la Primărie pentru vânzarea cărților pe domeniul public, de manieră ambulantă, fără nevoia unei tarabe statice. Se descurca el pe două roți, ca la cofee to go. Evident că și această cerere i-a fost respinsă, iar tânărul a rămas cu remorca în pivniță. Doar nu se putea să-i discrimineze pe cei care aveau voie să vândă doar atât timp cât își împărțeau câștigurile cu primăria, prin închirierea tarabelor standardizate, doar în locurile desemnate de consilierii locali.
Câțiva ani de zile mai târziu, de la 1 iunie 2023, muzica stradală a fost complet interzisă pe strada pietonală din centrul istoric, atât pentru tânărul anticar episodic, cât și pentru mai experimentații lui colegi de breaslă, care cântaseră acolo încă dinainte de anul Capiateli Culturale Europene. Inițial li s-a permis să cânte mai la vale, în zona teatrului. Au rămas doar doi, din 4 - 6 câți erau cândva. Fiind mutat aproape de o intersecție semaforizată și de un sens giratoriu, pline de poluare fonică, departe de parc și de vadul turistic al orașului, tânărul a început să cânte ca în pustiu, pentru trecători grăbiți și mașini gălăgioase. Când a realizat că nu mai câștiga într-o seară întreagă cât ar fi făcut în mai puțin de o oră în fața vechii farmacii de pe strada pietonală, el și-a pus chitara în toc și s-a angajat ca translator într-o companie multinațională care fabrica local rulmenți și alte piese cu nume intraductibile. "Ah, de câte ori voit-am / Ca să spânzur lira-n cui / Și un capăt poeziei / Și pustiului să-i pui!" (Mihai Eminescu, Singurătate). "Dar, de când s-au prășit furii / M-am cănit în cerul gurii, / Am închis cuvintele / Și-mi ascut cuțitele / Da, da, să pot să trăiesc!" (Horia Stoicanu, Încâinarea).
O nouă petiție online, adresată Primăriei Municipiului Sibiu, cu cererea de a permite reîntoarcerea muzicanților stradali pe pietonala din centrul orașului, semnată de aproximativ 250 de localnici și fani de prin alte orașe, a fost respinsă abil de funcționarii obtuzi printr-un NU mascat într-un DA: Suntem dispuși să negociem de comun acord alte locuri pentru muzică stradală, însă nu pe pieonala din centrul istoric - care fusese ținta cererii din petiția adresată primăriei și consiliului local.
Iac-așa se încheie în abandon al vocației și marginalizare socială povestea singurului anticar ambulant și a unuia dintre muzicanții stradali ce au fost nevoiți să părăsească, unul pe năsălie, altul pe calea ferată, cetatea Sibiului: o fostă capitală culturală a UE, care s-a spălat pe mâini, cu timpul, de actanții ce au contribuit la farmecul și faima ei de altădată.
Au rămas în urmă câteva petiții respinse și un cântec "despre recunoștință", compus la deznădejde, care se încheie fatalist: "Azi, în orașul cultural, / Greu vezi ceva original: / Totu-i tras la indigo, / Să iasă banu-i mai mișto! / Printre plăceri de iarmaroc, / Lectura n-are-n urbe loc!".
Nu toți avem norocul să fim personaje de roman, creionate de un autor respectuos față de literatură și artă, iubitor de gastronomie și expert în vinuri bune, care să mai și trăiască în Germania, după cm ne asigură descrierea de sub fotografia domnului Carsten Henn, de pe coperta 3 a traducerii românești a bestseller-ului "Negustorul de cărți". Inși precum Doru și Vlad din Hermannstadt nu pot avea parte de happy-end-uri precum Carl Kollhoff din Freiburg. Noi trăim în România și asta ne ocupă tot timpul. Chiar și într-un oraș german din Transilvania, regula mioritică e că viața bate filmul și realitatea, idealismul.
P.S.: Farmacia 24 din Sibiu se zvonește că era cândva deschisă 24/24, 7/7. În timpul celor 15 ani în care a cântat muzicantul stradal din zona ei, farmacia își închidea programul la ora 22, care era și termenul-limită dincolo de care se considera că artiștii tulbură liniștea publică și pot fi amendați dacă nu pleacă acasă de bunăvoie. După pandemia de coronavirus, acest program a fost limitat la ora 21, atât pentru farmaciste, cât și pentru folkiști.
Groapa din asfaltul de sub fosta tarabă de cărți a lui Doru Anticarul a rămas ca o mărturie vie a faptului că fierul e perisabil, dar bitumul, etern. Vigilenții funcționari ai municipalității nu au găsit cu cale să o astupe nici în Anul Centenar al Marii Uniri (2018), nici cu ocazia Summit-ului UE de la Sibiu (2019), nici în vremea pandemiei noului coronavirus (2020 - 2022), nici odată cu izbucnirea războiului din Ucraina (2022) sau a celui din Iran (2026). Există riscul ca sfârșitul lumii să o găsească tot lângă zidul Cazarmei 90, ca o pată pe obrazul primăriei, numai bună de pus în balanță la Judecata de Apoi.
Uneori, în nopțile cu lună plină, un fum ușor se ridică deasupra rândului de morminte noi din bătrânul cimitir de pe Calea Dumbrăvii, gard în gard cu cimitirul eroilor. La crucea cu numele Glicheria și Ilie Todor încrustate pe ea, țigara e încă aprinsă și un duh solitar trage cu nesaț dintr-însa. Cinzeci de etaje mai jos, sub pământ, niște cazane cu smoală duduie la foc continuu, în cercul arondat funcționărimii transilvane din Infernul lui Dante.
"Faust" de J. W. Goethe, în regia lui Silviu Purcărete, a fost și în 2025 cel mai bine vândut spectacol la casa de bilete a Teatrului național din Sibiu - Hermannstadt.
A conspectat: Vlad Pârău (nu Țepeș, că acela nu era chitarist)
